Bâlbism (Bâlbâială): ce este, când apare, simptome și cum se tratează

Bâlbâiala sau, în limbaj medical, “bâlbism” definește o tulburare a fluenței vorbirii, în care pacientul are tendința de a repeta o literă sau un grup de litere înainte de a verbaliza un cuvânt specific. În esență, afectează calitatea comunicării, dar are impact și asupra încrederii în sine și relațiilor sociale.

În acest articol, îți vom explica mecanismele, cauzele, simptomele și opțiunile de tratament pentru această tulburare de vorbire. Citește cu atenție aceste informații și, dacă situația persistă sau începe să te îngrijoreze foarte mult, urmează recomandarea finală: consultă serviciile unui specialist în domeniu.

Ce este bâlbismul?

Bâlbismul este o tulburare a fluenței vorbirii caracterizată prin repetarea involuntară a sunetelor, prelungirea acestora, blocaje în vorbire sau chiar evitarea vorbirii. De obicei apare încă din copilărie, dar poate persista sau chiar debuta la vârstă adultă (de exemplu, în urma unor leziuni cerebrale). 

Într-un fel, această afecțiune definește „o încâlcire” a mecanismelor care coordonează respirația, fonația și mișcarea structurilor implicate în vorbire, exacerbată deseori de reacții emoționale asociate. Cauzele sunt multifactoriale – poate fi vorba despre o componentă genetică, neurofiziologică, despre factori de mediu sau psihologici care pot exacerba și întreține problema.

Care sunt cauzele bâlbâielii?

Bâlbismul nu are o singură cauză certă – teoriile moderne vorbesc despre etiologia multifactorială a acestei probleme. În speță, este vorba despre interacțiunea complexă dintre predispoziția genetică, factorii de mediu și reacțiile emoționale. Vom explica în următoarele secțiuni aceste categorii de factori implicați.

Factori psihologici

Mulți cred că bâlbâiala pe fond emoțional este cauza principală. Adevărul, însă, este că emoțiile nu sunt, în general, cauza inițială, dar anxietatea, stresul sau experiențele negative legate de actul vorbirii pot înrăutăți și întreține tulburarea de vorbire.

De exemplu, un copil care este tachinat din cauza bâlbâielii poate deveni anxios atunci când trebuie să vorbească, ceea ce crește frecvența blocajelor de vorbire. În unele cazuri severe, se poate instala un cerc patologic al fricii și evitării situațiilor în care este necesar dialogul, ceea ce complică recuperarea.

Factori genetici

Specialiștii au identificat în mai multe studii o componentă ereditară clară a afecțiunii: această tulburare de vorbire tinde să apară în familii. Statisticile demonstrează frecvent prezența altor membri de familie cu probleme de fluență, ceea ce sugerează că există un substrat genetic care crește susceptibilitatea urmașilor.

Asta nu înseamnă că „părinții cauzează bâlbism”, ci că predispoziția biologică interacționează cu mediul în care copilul, de altfel, învață să vorbească atunci când este mic.

Factori de mediu

Factorii de mediu (ritmul comunicării în familie, presiunile legate de performanță verbală, așteptările mari etc.) nu sunt cauze exclusive, dar pot influența debutul și evoluția. Un copil expus unui program foarte încărcat, la o atmosferă grăbită sau critică, poate manifesta mai frecvent astfel de disfluențe. 

De asemenea, perioadele cu schimbări majore (mutare, plecare la grădiniță, divorț) pot agrava manifestările la un copil predispus. S-a mai observat în diferite studii faptul că, pe de altă parte, copiii cu autism și tulburări din acest spectru au riscuri mai ridicate de a dezvolta disfluență verbală.

Ce simptome ai atunci când ești bâlbâit?

În termeni generali, bâlbismul se manifestă prin probleme în cursivitatea vorbirii. Mai jos sunt principalele semne pe care un părinte, profesor sau pacient le poate observa:

• repetiții de sunete (de exemplu, „b-b-bun”), silabe sau cuvinte;
• prelungiri ale sunetelor (de exemplu, „ssssunt”);
• blocaje (pauze involuntare în care nu iese sunetul);
• pauze neintenționate între cuvinte, ceea ce reduce debitul verbal;
• comportamente secundare: grimase, mișcări ale capului sau ale mâinilor, tensionare a gâtului;
• evitarea anumitor cuvinte sau situații (de exemplu, vorbitul la telefon sau în public);
• reacții emoționale secundare: frustrare, rușine, anxietate socială.

Aceste semne pot apărea sporadic sau pot fi persistente; dacă influențează funcționarea socială sau școlară, este indicat un consult și să se apeleze la servicii de psihoterapie.

La ce vârstă poate apărea?

Această tulburare de vorbire debutează cel mai frecvent în copilărie, în perioada în care limbajul se dezvoltă rapid, dar poate apărea și în adolescență sau la adulți (cazuri dobândite sau persistente). Există diferențe importante între simpla disfluență a copilului care învață să vorbească și balbismul la copii care necesită intervenție specializată.

Ghidurile de specialitate ne oferă criterii practice în ceea ce privește momentul adecvat al consultului și inițierii terapiei.

Bâlbâiala la copii

Bineînțeles, bâlbâiala se manifestă diferit la copii, în funcție de perioada de vârstă și nivelul de dezvoltare, după cum urmează:

• 1-2 ani: multe dintre tulburările de fluență sunt normale (disfluențe de dezvoltare). Copilul poate repeta cuvinte sau silabe când vocabularul său se îmbogățește. Observație: nu putem vorbi neapărat, spre exemplu, despre balbaiala la copiii de 2 ani care necesită intervenție specializată, dar este de dorit monitorizarea și modul în care micuțul „își rafinează” în timp capacitatea de verbalizare;
• 2-3 ani: este perioada în care apar frecvent primele disfluențe. Dacă disfluențele persistă mai mult de 3-6 luni, cresc în intensitate și se agravează, este indicată evaluarea. Mulți clinicieni, de altfel, recomandă evaluarea dacă problema persistă mai mult de 6 săptămâni și are tendința de a se agrava;
• 3-4 ani: în această perioadă, riscul ca tulburarea de vorbire să persiste crește. Bâlbâiala la copiii de 3 sau 4 ani ridică de obicei semne de alarmă pentru părinți. Mai mult, la aceste vârste intervenția timpurie are cel mai bun prognostic, întrucât oferă cele mai bune șanse de îmbunătățire a disfluenței, cu răspuns sustenabil la tratament:
• 4-5 ani: dacă fluența nu se îmbunătățește, ba dimpotrivă tulburarea de vorbire se agravează și provoacă anxietate, este necesară intervenția specialistului (logoped, servicii de dezvoltare personală și altele).

În mod evident, dacă un copil nu și-a rafinat abilitățile de vorbire până în jurul vârstei de 5-6 ani – în ceea ce privește fluența, cursivitatea, debitul – este foarte probabil să se confrunte cu această tulburare de vorbire. Astfel, intervenția terapeutică specializată devine absolut necesară.

Bâlbâiala la adulți

Bâlbismul la adulți poate fi, de fapt, o continuare a celei din copilărie sau poate apărea ca urmare a unei leziuni neurologice (accident vascular cerebral, traumatism cranio-cerebral), vorbindu-se de așa-zisa „bâlbâială neurogenică”.

De asemenea, factorii psihologici și experiențele negative legate de actul vorbirii pot, în sine, menține sau agrava afecțiunea. Dacă debutul apare brusc la adult, este nevoie de o evaluare medicală extinsă pentru a exclude potențiale cauze neurologice. Cauzele la adulți includ atât reminescențe ale formei dezvoltate în copilărie, cât și forme dobândite ale afecțiunii.

Care sunt formele posibile de tratament?

Tratamentele pentru această tulburare de vorbire sunt multiple și personalizate. Principalele opțiuni sunt reprezentate de:

• terapia logopedică: programe de lucru pe fluență, respirație, ritm și strategii de comunicare, terapia logopedică fiind, într-un fel „coloana vertebrală” a tratamentului;
• psihoterapie și intervenții psihologice: spre exemplu, terapia cognitiv-comportamentală pentru a aborda anxietatea socială, limitându-se astfel impactul negativ al consecințelor emoționale pe care afecțiunea le are asupra pacientului (serviciile din aria psihoterapiei pot fi integrate cu foarte mare succes în planul terapeutic individualizat); 
• intervenții combinate (logopedie și psihoterapie): o astfel de abordare este foarte eficientă în special în tulburarea de vorbire complexă, severă;
• medicație: nu există medicamente pentru această tulburare de vorbire care să aibă aprobare universală, dar unele studii confirmă rezultate parțiale în urma administrării anumitor antipsihotice (cum ar fi risperidon, spre exemplu), însă acestea au efecte secundare și, în general, nu au recomandare terapeutică de primă linie pentru tratare (terapia medicamentoasă a acestei afecțiuni este încă în curs de cercetare).

Este foarte importantă, de altfel, diferențierea bâlbâielii de „logonevroză” – termenul medical folosit pentru a descrie anumite forme de disfluență cu o clară componentă nevrotică. De fapt, logonevroza reflectă mai mult o descriere clinică a manifestării emoționale a pacientului nevrotic, decât o entitate clinică separată. 

Cum poți ajuta o persoană care se bâlbâie?

O persoană cu această afecțiune are nevoie, înainte de toate, de susținerea interlocutorului, mai ales pentru sprijinul emoțional. Iată ce pot face părinții, profesorii, prietenii și apropiații pentru a ajuta persoana cu disfluență să gestioneze, poate chiar mai eficient, această afecțiune:

• să-i ofere timp interlocutorului cu această tulburare de vorbire, să-l lase să termine propoziția fără a o întrerupe sau fără a-i termina cuvântul, propoziția:
• să păstreze contactul vizual natural, fără a părea intruziv, arătându-i că ascultă și că nu se grăbește, că are răbdare;
• să nu subestimeze impactul negativ al afecțiunii asupra persoanei afectate;
• să își reasigure interlocutorul că totul este în regulă;
• să nu-i solicite interlocutorului „să vorbească mai repede” sau „să respire”.

În esență, este necesară crearea unui mediu de comunicare cât mai relaxat – calm, cu vocea mai redusă, cu pauze regulate. De asemenea, însuși interlocutorul ar trebui să practice, de ce nu, exerciții pentru bâlbâială recomandate de logoped, împreună cu persoana bâlbâită – exerciții de respirație diafragmatică, vorbire lentă, jocuri ritmice care încurajează fluența.

Bâlbismul este o tulburare relativ frecventă, de obicei cu debut în copilărie, care are la bază o gamă variată de cauze. Deseori, este vorba despre sinergia dintre mai mulți factori de risc. Însă, diagnosticarea timpurie și intervenția precoce, personalizată – în special terapia logopedică – ajută foarte mult la ameliorarea afecțiunii și consolidarea fluenței vorbirii.

Dacă observi semne persistente (mai ales după vârsta preșcolară sau înainte, în asociere cu semne de anxietate, izolare socială), programează o evaluare la un specialist. Prin sprijin psihologic integrat, individualizat, această afecțiune poate fi tratată. Intervenția timpurie contează deosebit de mult și ajută la îmbunătățirea componentei verbale a copilului!

Bibliografie:

1. Hussain SAS, Lui F. Stuttering (Stammering) [Updated 2024 Apr 17]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan
2. Perez HR, Stoeckle JH. Stuttering: Clinical and research update. Can Fam Physician. 2016 Jun;62(6):479-84. PMID: 27303004; PMCID: PMC4907555
3. Büchel C, Sommer M. What causes stuttering? PLoS Biol. 2004 Feb;2(2):E46. doi: 10.1371/journal.pbio.0020046. Epub 2004 Feb 17. PMID: 14966540; PMCID: PMC340949
4. MacFarlane H, Gorman K, Ingham R, Presmanes Hill A, Papadakis K, Kiss G, van Santen J. Quantitative analysis of disfluency in children with autism spectrum disorder or language impairment. PLoS One. 2017 Mar 15;12(3):e0173936. doi: 10.1371/journal.pone.0173936. PMID: 28296973; PMCID: PMC5352011.
5. Polikowsky HG, Shaw DM, Petty LE, Chen HH, Pruett DG, Linklater JP, Viljoen KZ, Beilby JM, Highland HM, Levitt B, Avery CL, Mullan Harris K, Jones RM, Below JE, Kraft SJ. Population-based genetic effects for developmental stuttering. HGG Adv. 2021 Dec 2;3(1):100073. doi: 10.1016/j.xhgg.2021.100073. PMID: 35047858; PMCID: PMC8756529.
6. Stuttering – mayoclinic.org
7. Stuttering, Cluttering, and Fluency – asha.org