Orice emoție, stare sau trăire se propagă în corp și acționează conform tiparului și schemei mentale pe care le-am dobândit de-a lungul existenței noastre.
Claudia Jorza – psiholog clinician, psihoterapeut
Membră a Societății de Psihanaliză din România
Peste 20 de ani experiență profesională, dintre care 9 ani în Clinica Atelier Psy.
Afecțiunile tractului digestiv sunt în continuă creștere în țara noastră, iar bolile aparatului digestiv reprezintă a treia cauză de mortalitate din totalul deceselor, conform unui raport recent. Morbiditatea cauzată de bolile digestive autoimune necesită o privire mai atentă, mai ales din perspectiva psihologică și psihoterapeutică. Este binecunoscut că între sistemul digestiv și creier există o rețea complexă de nervi, hormoni și substanțe chimice, formând ceea ce se numește axa intestin-creier. Este important să admităm că, în general (aproape) orice maladie, în măsura în care nu creează suferință atroce, este o șansă neașteptată pentru a ne descoperi nevoile, dorințele și, poate, autenticitatea.
Atunci când ești pacient cu o boală digestivă autoimună, ești adesea nevoit să te afli într-o continuă mișcare, implicând investigații, tratamente, controale, alimentație și multe altele. Acest lucru duce, cel mai probabil, la un nivel crescut de anxietate și un zbucium interior intens. Se știe că personalitatea și puterile noastre adevărate nu pot ieși la lumină atâta timp cât mediul ne “bruiază” constant. Aș cuteza să spun că este nevoie de un anume tip de curaj pentru a ne retrage spre Sine și a avea grijă și prețuire față de viața noastră și de corpul nostru, mai ales în condițiile în care integritatea corporală este afectată.
Ce poate însemna mai exact asta și cum putem face față unei patologii digestive autoimune?
Atunci când simțim că o stare neplăcută sau un afect exagerat ne cuprinde (anxietate, tristețe, agitație psihomotorie, gânduri iraționale), este potrivit să fim cât mai atenți și prezenți la ce simțim în corp. Orice emoție, stare sau trăire se propagă în corp și acționează conform tiparului și schemei mentale pe care le-am dobândit de-a lungul existenței noastre.
În situația unei boli autoimune, nesiguranța și incertitudinea pacientului sunt predominante în aproape toate interacțiunile umane, ceea ce dă, poate forțat, poate nu, posibilitatea întoarcerii spre Sine, adică spre acel spațiu interior pe care fiecare dintre noi îl avem și care poate fi generator de noi feluri și modalități de exprimare. Acestea pot fi multiple, de la momentele de liniște pe care le experimentăm în singurătate, până la “oglindirea” a ceea ce simțim și trăim cu o persoană pe care o considerăm demnă de încredere.
Un comportament sănătos prin care putem limita îngrijorarea este practicarea oricărei activități care ne face plăcere și care ne destinde sau ne relaxează. Fiecare dintre noi știe sau simte (cel puțin aproximativ) ce îi face bine și are propriul tempo și ritm în a-și construi starea de bine. Important este să o dorească, să o caute și să o exerseze activ și conștient.
Astfel, există cel puțin o cărare prin care putem, cu mai mult sau mai puțin efort, să ne fim propriile călăuze pe termen mediu și/sau lung, crescându-ne încrederea și aprecierea de sine. Însă, uneori, nu este de ajuns. O persoană neutră, onestă, obiectivă și imparțială ne poate fi de un real folos în acest proces. Aceasta poate facilita remodelarea realității și poate fi un ghid pentru acțiune. Relația interumană dintre psihoterapeut și pacient constituie o “întâlnire existențială” într-o situație cu mare încărcătură psihoafectivă. Efectul terapeutic are la bază “câmpul psihosocial” particular și individual creat între terapeut și pacient. Ceea ce este cu adevărat vindecător în această interacțiune este apariția unui rezultat, voluntar sau nu, ca urmare a comportamentului dintre cei doi participanți.
Cu cât suntem mai deschiși și sinceri față de sentimentele, nevoile, dorințele și opiniile noastre, cu atât cresc șansele ca viața pe care o trăim să aibă o calitate superioară și să merite a fi trăită plenar.
