Relațiile apropiate sunt influențate de felul în care oamenii învață să caute siguranța, apropierea și sprijinul celorlalți. Diferitele tipuri de atașament se conturează inițial în relația copilului cu persoanele care îl îngrijesc, iar experiențele ulterioare contribuie la evoluția lor.
Tiparele de atașament influențează relațiile romantice, prieteniile și modul de gestionare a conflictelor, fără să reprezinte, totuși, un fel de „etichete prestabilite”. Înțelegerea propriului stil poate constitui punctul de plecare pentru dezvoltarea unor relații interumane mai sănătoase.
Ce este atașamentul?
Reprezintă legătura emoțională prin care copilul caută apropierea unei persoane importante, mai ales atunci când este speriat, obosit, bolnav sau se confruntă cu o situație necunoscută. Relația cu figura de atașament contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranță și permite explorarea mediului.
Teoria atașamentului a fost dezvoltată inițial de psihiatrul britanic John Bowlby, iar cercetările lui Mary Ainsworth au contribuit ulterior la identificarea unor tipare diferite. Nu trebuie confundat cu dependența sau afecțiunea în sens general.
Copilul folosește persoana de referință ca „bază sigură”: se îndepărtează pentru a explora atunci când se simte în siguranță și caută apropierea când percepe pericolul sau disconfortul.Experiențele repetate contribuie treptat la formarea unor așteptări despre relații: „ceilalți sunt disponibili când am nevoie?”, „pot cere ajutor?”, „sunt în siguranță atunci când depind de cineva?”.
Cum se formează un atașament?
Începe să se organizeze în primul an de viață prin interacțiunile repetate dintre copil și persoanele care îl îngrijesc. Bebelușul plânge, vocalizează, zâmbește, urmărește persoana apropiată și caută contactul. Adultul răspunde, iar copilul învață treptat ce se întâmplă atunci când are nevoie de protecție.
Răspunsurile suficient de sensibile și previzibile contribuie la fundamentarea siguranței pentru copil. De exemplu, copilul speriat de zgomot caută părintele, este luat în brațe și se liniștește. Repetarea unor asemenea experiențe îl ajută să învețe că apropierea este sigură, pentru că practic îi reduce din stres și sentimentul pericolului.
Formarea unui anumit tip de atașament nu depinde de părintele „perfect”. Relațiile normale includ, bineînțeles, momente de neînțelegere, oboseală și reacții nepotrivite. Contează capacitatea adultului de a observa nevoile copilului, de a răspunde suficient de constant și de a repara rupturile relaționale.
Factori implicați în formarea atașamentului
Dezvoltarea unui anumit tip rezultă din interacțiunea mai multor factori, factori care sunt într-o sinergie anume, nu dintr-o experiență izolată. Aici putem menționa în special:
- sensibilitatea persoanei care îngrijeștecopilul: ca atare, este vorba despre capacitatea adultului de a observa semnalele copilului, de a le interpreta adecvat și de a răspunde contribuie la sentimentul de siguranță;
- disponibilitatea și predictibilitatea: copilul învață din repetarea experiențelor. răspunsurile relativ constante îl ajută să anticipeze că sprijinul va fi disponibil atunci când apare factorul de stres;
- temperamentul copilului: copiii diferă prin sensibilitate, intensitatea reacțiilor și capacitatea de autoreglare; temperamentul nu determină singur stilul de atașament, însă influențează dinamica relației;
- mediul familial: conflictele intense, instabilitatea, violența, neglijarea și stresul familial persistent pot afecta disponibilitatea emoțională a adulților și sentimentul de siguranță al copilului.
De asemenea, de menționat sunt și experiențele traumatizante și mai ales separările. Pierderea persoanei de referință, separările frecvente, abuzul sau îngrijirea profund imprevizibilă vor influența organizarea și arhitectura atașamentului.
Tipuri
Cercetările clasice realizate prin procedura „Strange Situation” au identificat tipare ale comportamentului copilului în timpul separării și reunirii cu persoana de atașament. Sunt descrise următoarele tipuri de atașament: securizant, evitant, anxios/ambivalent și dezorganizat.
→ Securizant
Copilul cu atașament securizant explorează mediul atunci când persoana de referință este disponibilă, poate manifesta disconfort la plecarea acesteia și caută apropierea după revenire. Contactul îl ajută să se liniștească, după care revine la explorare. La maturitate, securitatea este asociată cu disponibilitatea pentru apropiere, exprimarea nevoilor, tolerarea autonomiei partenerului și gestionarea mai flexibilă a conflictelor.
→ Anxios
În literatura de specialitate, tipul de atașament anxios/ambivalent sau rezistent descrie copilul care manifestă suferință accentuată la separare și dificultăți de liniștire după revenirea adultului. Poate căuta contactul și, simultan, să manifeste rezistență sau furie. La adult, anxietatea de atașament se exprimă frecvent prin teama de respingere sau abandon, nevoia intensă de reasigurare și sensibilitatea crescută la semnalele percepute drept distanțare.
→ Evitant
Copilul care are un tip de atașament evitant manifestă aparent puțină suferință la separare și evită sau limitează apropierea la revenirea persoanei de referință. Comportamentul exterior rezervat nu înseamnă automat absența stresului. La maturitate, evitarea poate fi asociată cu disconfortul față de dependența emoțională, accentuarea autonomiei și tendința de retragere atunci când relația devine foarte apropiată sau conflictuală.
→ Dezorganizat
Acest tip este caracterizat prin lipsa unei strategii coerente de obținere a siguranței. Copilul poate porni spre persoana de atașament și apoi să se oprească, să se îndepărteze, să înghețe sau să manifeste comportamente contradictorii.
Stilul dezorganizat a fost asociat cu situații în care persoana care ar trebui să reprezinte sursa siguranței devine simultan asociată cu frica. Totuși, clasificarea nu demonstrează singură existența abuzului și nu trebuie utilizată pentru formularea unor asemenea concluzii fără investigație adecvată.
Stilurile de atașament la adulți
Modelele atașamentului adult nu reprezintă traducerea perfectă a clasificărilor observate la copii. Cercetarea relațiilor adulte analizează frecvent două dimensiuni – anxietatea și evitarea – din combinația cărora rezultă diferite profiluri:
→ Stilul securizant
În relația romantică, persoana se simte confortabil atât cu apropierea, cât și cu autonomia. În prietenii poate cere și acorda sprijin, iar profesional acceptă colaborarea fără să interpreteze fiecare dezacord drept respingere.
→ Stilul anxios-preocupat
Relația romantică poate fi marcată de teama abandonului, căutarea reasigurării și interpretarea întârzierii unui mesaj drept semn al pierderii interesului. În prietenii apare sensibilitatea la excludere, iar profesional critica poate fi percepută foarte personal.
→ Stilul evitant–detașat
Persoana valorizează puternic independența și poate evita vulnerabilitatea. În cuplu se retrage în timpul discuțiilor emoționale, în prietenii păstrează distanța, iar la serviciu preferă să rezolve problemele fără sprijin.
→ Stilul anxios–evitant
Există simultan dorința apropierii și teama de aceasta. Persoana poate căuta intens relația, apoi se poate retrage când apare intimitatea. Același mecanism poate produce oscilații între apropiere și distanțare în prietenii și dificultăți privind încrederea în mediul profesional.
Stilurile de atașament la copii
La copii, stilul se observă mai ales în momentele de stres, separare și reunire.
- copilul cu atașament securizant caută adultul când are nevoie de protecție, se liniștește prin contact și reîncepe explorarea;
- copilul cu atașament anxios/ambivalent reacționează intens la separare și rămâne greu de liniștit după revenirea adultului;
- copilul cu atașament evitant limitează căutarea vizibilă a confortului și poate evita contactul după reunire;
- copilul cu atașament dezorganizat manifestă secvențe contradictorii, dezorientare, blocaj sau apropiere urmată brusc de evitare.
Comportamentele copilului trebuie interpretate ținând cont de vârstă, temperament, dezvoltare, relația analizată și situația în care apar.
Cum se manifestă stilul de atașament în viața de zi cu zi?
Tiparul devine mai vizibil atunci când relația, indiferent de natura ei, activează vulnerabilitatea: conflictul, distanțarea partenerului, despărțirea, critica sau nevoia de ajutor.
De exemplu, dacă partenerul răspunde mai târziu la mesaje, persoana cu anxietate ridicată poate presupune imediat că relația este în pericol și poate căuta reasigurări repetate. Persoana cu evitare ridicată poate reacționa la conflict prin retragere și refuzul discuției. Persoana securizantă tolerează mai ușor incertitudinea și discută direct problema.
Recunoașterea tiparului presupune observarea întrebărilor recurente: Ce se întâmplă când cineva devine foarte apropiat? Cum reacționez la respingere? Cer sprijin când am nevoie? Mă retrag în conflict? Am nevoie constant de confirmarea relației?
Chestionarele disponibile online pot orienta reflecția personală și un anumit tip de atașament, dar nu stabilesc diagnostice. Când dificultățile relaționale produc suferință importantă, evaluarea psihologică poate clarifica problemele emoționale și mecanismele care le întrețin.
Cum te poate ajuta terapia?
Tipurile de atașament și stilurile specifice nu reprezintă „sentințe definitive”. Relațiile sigure, experiențele corective și intervenția terapeutică pot modifica așteptările și strategiile relaționale construite anterior. Terapia poate ajuta foarte mult prin:
→ Identificarea tiparelor automate. În cadrul procesului de psihoterapie individuală, persoana poate observa legătura dintre experiențele anterioare și reacțiile actuale la apropiere, respingere sau conflict.
→ Învățarea și cultivarea reglării emoționale. Terapia ajută la tolerarea anxietății relaționale și la reducerea reacțiilor impulsive de retragere, control sau căutare excesivă a reasigurării.
→ Îmbunătățirea relației romantice. Terapia de cuplu poate ajuta partenerii să recunoască ciclurile repetitive, precum situația în care unul solicită permanent apropiere, iar celălalt răspunde prin distanțare.
→ Construirea unor relații mai sigure. Exprimarea nevoilor, stabilirea limitelor și tolerarea vulnerabilității se pot exersa treptat. Procesul contribuie și la dezvoltare personală, atunci când obiectivul este înțelegerea mai bună a propriilor mecanisme și dinamici relaționale.
→ Identificarea altor probleme psihice. Tipul de atașament nu trebuie folosit pentru explicarea automată a oricărei dificultăți emoționale. Atunci când există depresie, anxietate severă, traumă sau alte simptome importante, serviciile de psihiatrie pot face parte din abordarea multidisciplinară.
Schimbarea presupune înlocuirea treptată a strategiilor care nu mai sunt utile cu modalități mai flexibile de gestionare a apropierii, autonomiei și conflictelor. Programarea consultației de specialitate este indicată atunci când tiparele relaționale produc suferință într-un fel sau altul, afectează relațiile sau împiedică formarea legăturilor stabile. Cu cât se intervine mai devreme, cu atât rezultatele sunt mai bune, mai rapide și mai sustenabile.
Bibliografie utilizată în redactarea articolului:
- Benoit D. Infant-parent attachment: Definition, types, antecedents, measurement and outcome. Paediatr Child Health. 2004 Oct;9(8):541-545. doi: 10.1093/pch/9.8.541. PMID: 19680481; PMCID: PMC2724160.Link: pmc.ncbi.nlm.nih.gov
- Flaherty SC, Sadler LS. A review of attachment theory in the context of adolescent parenting. J Pediatr Health Care. 2011 Mar-Apr;25(2):114-21. doi: 10.1016/j.pedhc.2010.02.005. Epub 2010 May 1. PMID: 21320683; PMCID: PMC3051370.Link: pmc.ncbi.nlm.nih.gov
- Morris AM, Freeberg-Powell E, Verma S, Di Giuseppe M, Crespo H, Hoffman L, Rice T. Attachment Classification, Emotion Regulation, and Defense Mechanisms: An Integrative Narrative Review. Healthcare (Basel). 2025 Nov 28;13(23):3105. doi: 10.3390/healthcare13233105. PMID: 41373323; PMCID: PMC12691835. Link: pmc.ncbi.nlm.nih.gov
- National Collaborating Centre for Mental Health (UK). Children’s Attachment: Attachment in Children and Young People Who Are Adopted from Care, in Care or at High Risk of Going into Care. London: National Institute for Health and Care Excellence (NICE); 2015 Nov. (NICE Guideline, No. 26.) 2, Introduction to children’s attachment. Available from:ncbi.nlm.nih.gov/books
- Sagone E, Commodari E, Indiana ML, La Rosa VL. Exploring the Association between Attachment Style, Psychological Well-Being, and Relationship Status in Young Adults and Adults-A Cross-Sectional Study. Eur J Investig Health Psychol Educ. 2023 Feb 24;13(3):525-539. doi: 10.3390/ejihpe13030040. PMID: 36975392; PMCID: PMC10047625. Link: pmc.ncbi.nlm.nih.gov
- Simpson JA, Steven Rholes W. Adult Attachment, Stress, and Romantic Relationships. Curr Opin Psychol. 2017 Feb;13:19-24. doi: 10.1016/j.copsyc.2016.04.006. PMID: 27135049; PMCID: PMC4845754.Link: pmc.ncbi.nlm.nih.gov
